Duhul Sfânt și criza de la Rusalii
de T. Austin-Sparks

Partea 2

Astăzi ne vom îndrepta atenția spre marea criză de la Rusalii, venirea Duhului Sfânt și semnificația supremă a venirii Duhului Sfânt. Din cele câteva pasaje pe care le-am citit mai devreme aș vrea să extrag pentru o clipă acel paragraf din Romani capitolul 8, un paragraf asemenea unei fântâni inepuizabile!

Romani 8:15-22, 26: ”Și voi... aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: "Ava! adică: Tată!" Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.”

Printre alte lucruri, acest pasaj spune un lucru esențial: în toată creația există un suspin asemenea unui travaliu, iar în copiii lui Dumnezeu există un suspin deosebit. Noi, cei care avem primele roade ale Duhului suspinăm în noi înșine, iar Duhul suspină în noi.

Există trei suspine: al creației, al copiilor lui Dumnezeu și al Duhului Sfânt. Și ce semnifică ele? Totul se concentrează asupra unui singur lucru: descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Aceasta presupune ieșirea din tot ce este limitat, din robie, din frustrare și intrarea în deplina revelație și slobozenie aduse de înfiere.

În această dup-amiază am spus că sfârșitul tuturor lucrurilor – facerea, răscumpărarea, venirea Duhului Sfânt și cea de-a doua venire a Domnului - este ceea ce Dumnezeu a intenționat și hotărât cu privire la om: fii de Dumnezeu aduși la statura deplină. Duhul Sfânt este aici în lume ca Duhul înfierii. Duhul mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii sau copii ai lui Dumnezeu. Noi primim duhul înfierii prin care strigăm: ”Ava, adică Tată!” Acesta este lucrul care guvernează, care domină în creație, în răscumpărare și în restaurarea finală. Ce afirmație este aceasta! Este o afirmație minunată, o afirmație extraordinară!

Dar este foarte important, dragi prieteni, ca voi și cu mine și toți copiii Domnului să fie în stare să dețină ceva din implicațiile și din semnificația unei astfel de afirmații. Această afirmație trebuie să producă o adevărată revoluție în gândirea noastră și apoi, în modul nostru de acțiune. Trebuie ca ideile noastre să fie răscolite, să fie date peste cap.

Pentru câteva clipe aș vrea să vorbesc despre acest lucru. Să repetăm deci: sfârșitul pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru om, acel sfârșit pentru care El a acționat în decursul tuturor veacurilor, pentru care și-a trimis Fiul în lume este ca omul să obțină înfierea - o noțiune deosebită, pentru care Duhul Sfânt a venit în ziua Rusaliilor. El este aici și Se află aici cu acest obiectiv: ca în cele din urmă să existe un univers alcătuit din copii ai lui Dumnezeu, cu natura și caracterul Său, având legătură cu El. Ați înțeles?

Dacă împlinim cu adevărat voia lui Dumnezeu, ea ne va salva în multe situații. Ne va corecta în multe feluri. Desigur, va pretinde din partea noastră anumite lucruri și nu va fi ușor să te intersectezi cu voia Lui. Lucrul care contează în ochii lui Dumnezeu, singurul lucru care-L interesează pe Dumnezeu este măsura înfierii din credincios.

Omul pune foarte mare accent pe mijloace. Dumnezeu pune accentul pe sfârșitul lucrului. Pentru El, mijloacele vor fi acceptate, binecuvântate, folosite doar în măsura în care acestea participă cu adevărat la acel sfârșit de care El este interesat. Nu vă înșelați în această privință! Omul gândește în termeni de mișcări mari în cazul multor instituții, organizații - o mașinărie minunată. Omul se gândește la partea exterioară a lucrurilor. Iar dacă lucrul respectiv este mare, concepția omului este că acel lucru are succes. Dacă se extinde, se lărgește și devine foarte impresionant în ochii oamenilor din această lume, omul numește acest lucru succes. Dar Dumnezeu privește lucrurile exact invers. Mă țin strîns de ce spune Biblia când afirm aceste lucruri.

Căci ceea ce văd eu, la împlinirea tuturor lucrurilor în cartea Apocalipsa, testul suprem al oricărui lucru este: măsura lui Cristos, măsura înfierii. Ea trebuie să fie măsura bisericilor și a tuturor lucrurilor, adevărata măsură spirituală. Iar când vorbim de măsură spirituală vorbim de înfiere, vorbim de măsura fiilor lui Dumnezeu. Cu acest lucru se deschide cartea Apocalipsa iar la judecată totul va fi adus pe baza acestei măsuri a lui Cristos și nu dacă ați reușit să vă faceți un nume, dacă sunteți bogați, dacă ați aparținut de biserica cutare sau cutare sau dacă ați mers la un număr biserici, ci cât de mult din El a luat naștere în voi. El este destul de pregătit să ignore trecutul cuiva care a încetat să slujească acelui scop original și atotguvernator, care dă naștere la fii și care crește măsura înfierii în fii. Acesta este scopul lui Dumnezeu de la facere încoace. Așadar, nu este vorba de numărul bisericilor, al instituțiilor, al mișcărilor sau altor lucruri, ci lucrul care este important în ochii lui Dumnezeu este această înfiere esențială, spirituală. Cât de mult din ea există în fiii Săi!! Producerea reală de fii: ”Căci la sfârșitul vremurilor, Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul Său”. Iar Dumnezeu vorbește și acum tot în Fiul Său. Prin experiențele prin care trecem El ne vorbește în Fiul Său. El ne tratează în Fiul Său. El Se ocupă de noi în Fiul Său. În toate lucrările nostre El Se ocupă de noi în Fiul Său. Ce minunat!

Priviți la sfârșitul lui Pavel sau al lui Ioan. Pavel fusese folosit pentru înființarea bisericilor copiilor lui Dumnezeu peste tot în Asia și nu numai, multe grupuri de asemenea - unele foarte mari, altele mai mici. Dar iată-l pe Pavel ajuns în închisoare. Libertatea lui de mișcare este foarte limitată, el nu mai este în stare să-și continue lucrarea misionară sau lucrarea apostolică din rândul bisericilor. Iar el scrie că ”toți cei din Asia m-au părăsit, doar Luca este cu mine”. În acest caz, acesta nu poate fi decât eșecul lucrării vieții unui om! În cazul său totul este ruinat! Acest om a cheltuit totul: viața lui, timpul lui, tăria lui și lucrurile au ajuns atât de jalnice! Iată cum privește omul lucrurile! Iată cum judecă omul lucrurile! Orice om cu o gândire lumească privește la o asemenea situație pronunțând verdictul: ”Viața lui este un eșec! Lucrarea lui este un eșec! Toată viața lui a sfârșit în dezonoare!” Dar este adevărat un asemenea verdict? Oare este adevărat? Dar ce crede Dumnezeu? Există o valoare esențială și intrinsecă care întrece cu mult orice capacitate intelectuală, orice biserică, orice grupare de oameni, toate judecățile lumii referitoare la succes sau eșec. Există ceva ce se va ivi în veșnicie ca fiind ceva cu totul ieșit din comun. Și care este acel lucru? Să mă folosesc de o minciună pentru a-l numi eșec? Eșec? Nu există eșec acolo! În viața lui s-a format înfierea! Iar înfierea este un lucru veșnic deoarece este lucrarea Duhului Sfânt, ea este o lucrare a Cerului! Și dacă toate lucrurile poleite și formele exterioare, toate mijloacele folosite se prăbușesc sau chiar dispar complet, dacă par o nimica toată, judecata lumii va spune: eșec! Dar așteptați veșnicia! Asteptați veșnicia! Voi și eu, dragi prieteni, cei din ziua de azi suntem în mare parte roada slujirii lui Pavel și așa stau lucrurile și în cazul celor care au trăit de-a lungul tuturor secolelor!

Sau priviți la Ioan. Ioan era foarte mult legat de Biserica din Efes. Ioan era bătrânul acelei adunări. Ioan a trăit și s-a consacrat bisericii din Efes, pe lângă multe alte lucruri. Și iată-l pe Ioan în Patmos. Un prizonier, în exil, scriind la dictarea Domnului Înviat către preaiubiții Săi din Efes și spunând bisericii pentru care Și-a dat viața: ”Iată ce am împotriva ta: ți-ai pierdut dragostea dintâi”. Gândiți-vă la acest om care era consacrat oamenilor și care trebuia să le transmită un asemenea mesaj din partea Domnului. Ce poate fi mai rău de-atât? Avea să-și piardă locul și funcția. ”Voi lua de la tine sfeșnicul dacă nu te pocăiești.” Este viața acestui om un eșec? Da, pe viața lui Ioan din Patmos și pe biserica din Efes stă scris cuvântul: eșec! Dar este acesta finalul? Dacă acesta ar fi totul, atunci Dumnezeu ar fi nedrept! Nu, nu este adevărat! Căci stă scris: ”Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala dragostei voastre pentru sfinți”. Dacă acesta este finalul, atunci Dumnezeu este nedrept. Dar nu așa stau lucrurile! Dimpotrivă! Haideți să nu mai privim lucurile din exterior, să lăsăm exteriorul să se prăbușească, să nu ne mai uităm cu ochii noștri în biserică, să dăm de-o parte mijloacele, modalitățile, căile de transmisie, instituțiile. Să le lăsăm să se prăbușească! În ce-L privește pe Dumnezeu, nu acolo se termină lucrurile! Le puteți avea și le puteți avea într-un număr infinit și într-o măsură foarte mare. Când toată lumea spune: acela a fost într-adevăr un succes, Dumnezeu pur și simplu desconsideră acel succes! Prea puțin contează în ochii Lui succesul omenesc! Punctul Lui de vedere este și va fi întotdeauna valoarea intrinsecă sau esența înfierii. Dragi prieteni, dacă Domnul Își are calea Lui, eu cred că El va avea și un număr minim de mijloace și un maxim spiritual. Mijloace reduse ca număr! Uneori este periculos să găsești un mijloc de scăpare sau mijlocul întrebuințat să ajungă ceva banal. Ca de exemplu: puteți da bani! Bani pentru într-ajutorare. Acesta este un mijloc măreț dar care nu va sluji scopului Său final. Și atunci el ajunge o cale ușoară prin care veți pierde scopul lui Dumnezeu. Poate că treceți printr-o perioadă extrem de dificilă! Dumnezeu v-a devastat. Ar fi un lucru foarte periculos ca cineva să vină și să vă îndulcească situația. De aceea, tot ajutorul ce-l primim de orice natură ar fi, tot ajutorul nostru trebuie să fie călăuzit de Duhul Sfânt și nu de milă, nu pentru că ne pare rău pentru cel ce trece prin greutăți sau pentru că îl compătimim, ci trebuie să fim călăuziți de Duhul Sfânt! Dacă Domnul Se află la cârma unui lucru, El va folosi toate mijloacele care slujesc scopului Său spiritual. Mijloacele, instrumentele de care El Se folosește nu sunt ceva în ele însele. Dar dacă Domnul este interesat de voi atunci veți avea parte de orice fel de disciplinare pentru a vă dezvolta corect. Fiecare pas al progresului vostru vă va conduce la conflict, la travaliu, la suspin. Ei bine, poate spuneți: aceasta este o cale foarte dureroasă, un lucru foarte dificil! Dar, cu ce ați rămâne dacă nu ați avea parte de acest tratament? Ne-ar plăcea să rămânem cochilii goale? Sau vrem noi, ca indiferent de cochilie, ea să fie plină cu ce este de trebuință? Da, ce este de trebuință! Ceea ce vrem cu adevărat! Acesta este conținutul spiritual: înfierea. Aceasta explică greutățile de pe calea noastră! Poate că fiecare bănuț pe care-l primiți îl obțineți prin travaliu. Domnul ține lucrurile în viața voastră foarte aproape de viața spirituală, de creșterea voastră spirituală. Dacă chiar vreți să aveți de-a face cu Dumnezeu, El nu va îngădui să înaintați cu ușurință, El nu vă va lăsa să aveți doar o formă exterioară, o ramă exterioară în care să fiți înrămați! Acea ramă El o va umple, o va umple, o va umple cu Fiul Său! Și asta se va întâmpla doar prin travaliu și suspin!

Să acordăm câteva clipe acestui suspin. Ce este el? Dragi prieteni, există un singur lucru care cred că este evident pentru toți cei interesați de întrebarea psalmistului: ”Ce este omul?” Ce este omul? Acel lucru atât de evident în om este că în el există un sentiment al importanței proprii. Omul nu este ceva, un lucru, ci semnifică ceva, există o importanță atașată de el. El deține în el însuși acel simțământ. Aceasta se exprimă în multe feluri. Să luăm numai dorința de a trăi. Dorința de a trăi! Trebuie să treacă multă vreme ca să dispară această dorință de a trăi. Nu este adevărat? Ce nu ar face omul pentru viața proprie? Este foarte evident că omul a pierdut orice simțământ al vieții atunci când a pierdut simțământul vieții proprii. Voința de a trăi este o forță foarte puternică! Nu-i așa? În mod firesc ricoșăm la ideea morții. Chiar și moartea unui criminal stârnește aversiune în ochii lumii. Oamenii ricoșează în fața morții! Nu, nu putem accepta moartea!

Dorința după succes! Aceasta este o forță de manipulare a omului în sensul firesc al lucrurilor, pentru succes, pentru a obține ceva. Să fii ambițios! Știți acea expresie: ”Omul are un scop în viață”! Nu este acest lucru adevărat în ochii omului, luând lucrurile la modul general?

Ce este omul? El este întruparea unui simțământ, al unui scop, al unei semnificații, al importanței cum că a fost creat cu un scop anume. Este adevărat! Când citiți viața lui Sir Alexander Fleming cel care a descoperit penicilina, biograful spune că Alexander Fleming era la nivelul lui Sir Roberts, cel mai smerit om al secolului trecut. Dar imediat biograful începe să spună că Fleming era condus de o ambiție adânc înrădăcinată de a ajunge în vârf. Și el era întotdeauna mulțumit când cinstea îi încrucișa calea. Cel mai smerit dintre oameni! Pare o contradicție, nu-i așa? Dar observați? Aceasta se găsește în om! Există în om, este acolo! Cel mai smerit dintre oameni!

Să exprimăm acest lucru diferit. Un sentiment al frustrării este lucrul cel mai îngrozitor care se poate atinge de noi. Aruncați în brațele neputinței este foarte adesea rezultatul frustrării. Este acea dorință după câștig care lucrează contrar, nefast. Ce este aceasta? Nimănui (până acum nu am întâlnit pe cineva) nu-i place să fie lipsit de importanță și să fie supus eșecului. Ceea ce numim noi complex de inferioritate este doar înfrângere. Nu-i așa? Trebuie să fim și noi cineva! Am putea spune multe în legătură cu acest lucru, căci atâtea lucruri sunt legate de subiectul nostru. O, ce nu fac oamenii pentru a fi remarcați! Ce nu vor face ei pentru a fi luați în seamă! Sau, vor să lase o impresie asupra altora! Așa stau lucrurile, nu-i așa? Nu-i nici sigur și nici plăcut să mergi prea departe cu acest subiect. Căci, mai mult sau mai puțin, cu toții suntem la fel. Smerenia sau blândețea este valoarea cea mai scumpă pentru că este cea mai costisitoare!

Ce legătură au toate astea cu versetul Bibliei pe care l-am citit? Vanitate? Ce este vanitatea? Ea are două aspecte. Pe de o parte, totul este zadarnic, totul este gol, totul este redus la nimic. Spunem de multe ori: ”M-am trudit în zadar! Nu m-am ales cu nimic!” Pe de cealaltă parte, înseamnă a te forța să crezi, o încercare de a crede într-o artificialitate pretinsă. Vanitate! Acest cuvânt stă chiar la rădăcina geamătului. Ați observat? În dreptul acestui geamăt care există în fiecare domeniu, Biblia dezvăluie trăsăturile cuvântului vanitate. Mai întâi ea face parte din planul și gândul lui Dumnezeu pentru om. Biblia arată cu claritate care a fost și care este gândul Său. Reiese într-un mod foarte clar prin apostolul Pavel: ”pe cine l-a hotărât mai dinainte, l-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului Său.” (35:46) Iată înfierea! Iată gândul și planul lui Dumnezeu față de om. Omul a eșuat de a ajunge la împlinirea lui și prin eșuare natura sa s-a schimbat. Așadar, fiind într-o asemenea stare omul nu a mai putut nicidecum ajunge la înfiere. Nici un om firesc, căzut, în Adam, nu poate vreodată ajunge fiu de Dumnezeu sau copil de Dumnezeu. Această stare înlătură orice nădejde. Dar în acel loc, Dumnezeu intervine prin Fiul Său și prin înfiere, pentru a aduce prin nașterea din nou - doar prin nașterea din nou - ceea ce El intenționase la început: copii ai lui Dumnezeu, născuți de sus, născuți din Duhul.

Astfel, Duhul Sfânt a venit în ziua Rusaliilor având în vedere acest lucru: intenția și gândul lui Dumnezeu față de om în ce privește înfierea. ”Pentru că sunteți fii, Dumnezeu a trimis Duhul Fiului Său în inimile noastre prin care strigăm: ”Ava, Tată!” Prin Duhul strigăm: Tată! El lucrează în noi pe baza lucrării de înfiere, pentru a dezvolta acea înfiere, pentru a ne conforma asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.

”Căci iată ce dragoste ne-a arătat Dumnezeu, să ne numim copii ai lui Dumnezeu și suntem” ... ”dar nu s-a arătat încă ce vom fi”. Este un traseu divin care a început prin acțiunea Duhului Sfânt, dar care are și un viitor pe care nu îl cunoaștem încă, nu știm ce vom fi. ”Dar știm că atunci când El Se va arăta vom fi ca El, căci Îl vom vedea față către față”. Acesta este sfârșitul! Există un început, un cuprins și o încheiere, toate conduse de Duhul Sfânt, de Duhul înfierii! El va explica totul!

Întoarceți-vă la locurile voastre singuratice, unde sunteți o mână de credincioși și în timp ce căutați mai mult pe Cristos, devotându-vă zidirii și creșterii, amintițivă acest lucru: mijloacele și cadrul neînsemnat nu înseamnă măsură spirituală neînsemnată. Și acest lucru are valoare în ochii lui Dumnezeu! Întoarce-te în închisoarea ta; unde cândva un mare slujitor al lui Dumnezeu a fost folosit ani de-a rândul, înființând multe, multe biserici, iar apoi este ferecat în închisoare ani întregi, incapabil de a face ceva, întrebându-se: a fost totul în zadar? Este totul pierdut? Ce pierdere! Ce pierdere! Ce tragedie! O, dacă ar fi fost afară din închisoare cât de mult însemna acest lucru! Dragi prieteni, este adevărat că Dumnezeu Se concentrează mai mult asupra măsurii interioare a veșniciei în om decât asupra mijloacelor și a modalităților lucrării exterioare a lui. Există și o explicație a căilor de neînțeles ale lui Dumnezeu! Eu nu văd nici un alt răspuns la mulțimea problemelor noastre decât acesta: în cele din urmă, unde vrea El s-ajungă? Ce urmărește El? Descoperirea fiilor lui Dumnezeu! Acesta este suspinul!

Să ne întoarcem pentru o clipă și să privim: ce este acel suspin? Este acesta suspinul pentru ceea ce a intenționat Dumnezeu dar care s-a pierdut odată cu căderea și care totuși rămâne distinct în om? Am fost făcuți cu un scop! Nu știu pentru ce anume, dar scopul se află în ființa noastră! Nu ne aflăm la voia-ntâmplării pe acest pământ! Avem de dus ceva la bun sfârșit! Trebuie să ajungem cineva! Nu avem liniște până nu ajungem unde trebuie s-ajungem. Uimitor lucru, nu-i așa? Uimitor! Și ce distorsiuni există ca urmare a acestui instinct, a acestui scop! Ce nu fac oamenii, numai să nu capituleze în brațele nimicniciei sau în brațele lucrurilor neînsemnate care de altfel sunt lucruri mărețe! Acesta este suspinul! Dar observați că omul neregenerat nu știe nimic din toate acestea! El nu poate să-și explice existența sa, prezența sa pe acest pământ! El nu știe ce-i cu el pe acest pământ! Dar, Duhul înfierii în credincios explică totul! El știe totul! El știe gândul Domnului, adică știe exact scopul pentru care am fost făcuți. Și nu este adevărat că atunci când suntem născuți din nou începem să înțelegem scopul pentru care ființa noastră trăiește? Un mod nou de a privi lucrurile, într-o altă direcție. Totul este direcționat către ceea ce dorește Dumnezeu! Este luat în mânile Duhului Sfânt. Este reînnoit și întărit.
Iar voi și eu cu toate descurajările și cu toate suferințele noastre și toate agoniile noastre, într-un fel sau altul, suntem purtați de Duhul Sfânt mai departe prin această priveliște nouă. Nu se poate să renunțăm și să lăsăm totul baltă! Deși foarte adesea am hotărât să facem astfel, am fost împinși de Duhul și nu ne-a fost îngăduit să renunțăm. Ce poate fi acest lucru? Nu este numic altceva decât Duhul înfierii care vrea să ne ducă la înfierea deplină, atât personal cât și corporativ, în Biserică.
Nădăjduiesc că acest cuvânt va aduce lumină în unele din greutățile prin care treceți, în problemele, situațiile cu care vă confruntați. Vă spun: nu este ușor să acceptați acest cuvânt. Trebuie ca multe lucruri să dispară pentru a exista creștere lăuntrică și acest lucru nu este ușor. Nu este ușor să fi jefuit de multe mijloace care ne-ar ajuta așa de mult pe cale! Căci Domnul nu ne va permite să pierdem nici o fărâmă din ce a stabilit El pentru noi, din ceea ce ne-a chemat și din ce a început în noi prin Duhul Său. Calea cea bună este calea înfierii. Așadar Pavel recunoaște acest lucru: suferințele din veacul de acum nu sunt vrednice de a fi puse alături de slavă. Care slavă? Slava slobozeniei sau libertății fiilor lui Dumnezeu. Descoperirea fiilor! Domnul să ne dea înțelegere și tot El să ne dea ajutorul de care avem nevoie!


[ Capitolul anterior ] [ Cuprins ] [ Următorul capitol ]